Pe când eram două comunități și o părticică

Începutul acestui an școlar a adus la Clasa Casiopeea o provocare inedită și mai neobișnuită: integrarea unei mici comunități deja formate de copii din anul 3 (clasele Montessori sunt grupe mixte, formate din copii de vârste diferite, reflectate în trei ani diferiți) . Și am dori să vă povestim un pic cum s-au simțit, de la noi, lucrurile în Clasa Casiopeea. A fost un an care ne-a încercat pe toți, un an în care sigur am crescut mult. Și care ne-a făcut să ne trasăm noi sarcini de dezvoltare.

Privind în urmă văd două clase distincte, fiecare cu cultura sa Montessori , cultura fiecăruia fiind ”mai bună decât a celuilalt”. Văd priviri suspicioase spunând, direct sau indirect: ”tu nu ești ca noi, așa că nu ești chiar bine”. ”Tu nu știi să te distrezi ca mine”, spuneau unii, ”tu te prostești și nu știi ce-i aia să lucrezi concentrat și să progresezi”, spuneau ceilalți. A fost o perioadă în care a devenit important, cum nu fusese, să nu se vadă că nu știi. O perioadă în care s-a folosit multă energie pentru a ascunde, pentru a nu te confrunta, a nu te arăta. O perioadă în care, din nou, profesorul Montessori a trebuit să fie ”copilul mare din clasă” și să reasigure că este în regulă să uiți, că a ști este rodul muncii, și că nu spune ceva despre tine ca persoană, ci despre ce ai făcut tu cu timpul tău. Și că, deși poate că nu te-ai descurcat foarte bine până acum, poți oricând începe să te descurci, pentru că și asta se învață și, iar, nu spune ”ceva despre tine”, ci despre ”cât ai încercat”.  Copiii au avut ocazia să vadă, pentru prima oară sau … pentru prima oară după ceva vreme, că adulților din clasă chiar le pasă de ei, de suferințele lor, de încercările lor dar și … de succesul lor academic și social. Că oferă tot sprijinul pe care-l pot oferi, dar și cer de la ei să facă lucruri pe măsura forțelor ce cresc în ei tot mai puternice. Forța de a imagina, de a abstractiza, de a gândi rațional, de a judeca tot mai echilibrat din punct de vedere moral.

Munca în echipă. Coordonarea celorlalți

Noua compoziție a clasei a cerut noi moduri de organizare (educație pentru pace). Copiii au avut grijă de clasa lor în echipe coordonate de colegi. Au început să vadă, astfel, cum este să te bazezi pe colegi, ce se întâmplă dacă cineva nu-și face partea lui, ce important este să contribui. Mult din faptul că suntem acum mai uniți se datorează acestei griji, în echipă, față de clasă. Copiii care, la început, tindeau să facă foarte dificile întâlnirile de cerc au început să înțeleagă cât de mult aceste discuții îi privesc pe ei, direct, și să înțeleagă și să ceară colegilor să respecte regulile, începând să le invoce după nume. Am auzit un copil invocând, la cerc, ”regula răspunsului suspendat” (este vorba despre momentele în care fiecare membru al grupului își spune punctul de vedere fără ca altcineva să-l pună în discuție). A fost o mare bucurie să constat că această regulă a fost invocată de un copil care, altădată, întrerupea adesea.

Celălalt nu ne vrea răul

La ce am lucrat în plan social? La a aduce bunăvoința printre noi. A oferi prezumția de nevinovăție fiecărui copil care, aparent, ne face ceva neplăcut.

Încercăm să reamintim copiilor că nimeni nu pleacă de acasă dimineața cu gândul de a face rău colegilor. Că multe din supărările lor sunt rezultatul unor neînțelegeri, așa cum au văzut de fiecare dată când au reușit să se asculte. Că, foarte adesea, intențiile pe care le atribuie celuilalt sunt doar în imaginația proprie și că este important să verifice cu colegul în legătură cu aceste intenții.
Există, uneori, un soi de ton arțăgos în clasă. Un ton gen ”nu faci bine … pentru că nu asta mi-e pe plac”. Dar luăm situație cu situație și, ușor – ușor, trecem de la faza în care în care copiii se deschid unii față de alții, dar păstrează o atitudine ușor critică la cea în care să ne privim cu bunăvoință. Avem un borcan pentru situațiile pe care dorim să le punem în discuție pentru a vedea cum le vom putea aborda mai bine.

A cere ajutor

Avem o ”ordine de zi”, pe care o anunțăm înainte de fiecare întâlnire de dimineață, în care copiii pot adauga tot ce îi preocupă. Un obiectiv educațional important este acela de a ne asigura că fiecare copil în parte știe să ceară ajutor atunci când are nevoie de el și că nu renunță atunci când dă de greu. Și îi asigurăm că nu sunt singuri ”în asta”, că sunt copii care pot să-i ajute, că sunt parteneri de lucru noi ce pot fi ”încercați”, că sunt adulți în clasă care nu-i lasă așa, să le fie greu sau să abandoneze. ci-i invață cum să le fie ușor, așa cum au făcut-o de fiecare dată până acum. A cere ajutor este un act de responsabilitate. Nu știi cum să rezolvi o problemă, dar nu renunți să o faci.

Acum?

Când intri în clasă vezi copiii foarte ocupați, toți încercând să facă lucruri faine și mari. Există un entuziasm aproape tangibil. Copiii coordonează tot mai multe dintre discuțiile de cerc. Discutăm despre Cum să reamintim regulile clasei cu blândețe, Cum să primim prietenos reamintirea regulilor pe care le-am agreat împreună, Refuzul e uneori inevitabil, dar cum poate el răni mai puțin sentimentele… Am înțeles tot mai clar că lucrurile de care nu avem grijă personal îi afectează pe ceilalți. Și ne dăm seama că o sarcină care nu este îndeplinită de un copil îi revine altui copil (și asta este neplăcut și ți se poate întâmpla și ție).

Copiii sunt pregătiți pentru mari aventuri. Pentru că știu tot mai bine nu doar ce să facă cu timpul lor, dar și cum să evalueze ce și cum și cât au făcut. Și știm că, pe măsură ce-și vor încerca forțele cu noi și noi lucruri, comparațiile între ei vor deveni tot mai imposibil de făcut și, oricum, nu vor mai fi în defavoarea nimănui, uitarea nu va mai surveni atât de ”devastatoare” ca atunci când ”știai perfect tabla înmulțirii și după vacanță ai uitat-o”. Șansele de uitare vor fi tot mai mici, pentru că, de acum, vor fi instrumente ce vor fi folosite peste tot, ”în fel și chip”, pe tot parcursul minunatelor prezentări Montessori.

Și simt acum că suntem ”între noi”, ”fără mănuși” și că ne îndreptăm către un grup puternic, fain, susținător.

Adriana Bogdan, învățătoare Monterra, diplomă AMI 6-12 ani

About Adriana Bogdan (11 Articles)
Adriana Bogdan, profesor Montessori (pentru 6-12 ani), psiholog în formare în psihoterapie de grup (psihodramă). Sunt aici, la Monterra, alaturi de un grup de oameni foarte faini pentru a-i sprijini pe copii în a-și face o lume în care să se simtă fericiți împreună.

Comentarii

Adresa de e-mail nu va fi publicata.


*