Educație pentru pace la noi în clasă

Aș dori să vă invit să participați, în mod virtual, la ceea ce încercăm noi să facem pentru a crea o lume mai bună. O micuță ”lume mai bună”, care începe la noi în clasă, și care poate trece ”granițele” acesteia, creând o lume mai bună… peste tot.

Când mai creștem. Și creștem. Cu asta ne ocupăm. În fiecare zi. Câte puțin.

Scriu cu un sentiment pe care l-am învățat de la copii. Și care-mi dă speranță. Și bucurie. Acela pe care ți-l dă încrederea în sinceritatea celorlalți. Și veți vedea imediat de unde vine acesta.

Avem (sau aveam) în clasă un băiețel pe care îl cheamă (sau îl chema) Gigel. El făcea o mulțime de lucruri din cele pe care copiii le fac, pe care oamenii le fac. Ca orice om, Gigel este, și el, supus greșelii. Și noi știm că oamenii fac greșeli. Toți (chiar și cei fictivi, ca el :D). Și ne necăjim tot mai puțin din pricina asta. (După care iar mult. Și iar puțin, și tot așa.)

Gigel este cel pe care ”dăm vina”, la cerc, în locul oricărui copil din clasă care ne face ceva neplăcut. Nu spunem numele adevărat pentru că nu dorim să punem pe nimeni în prim plan în felul acesta. Folosim un nume fictiv pentru că astfel ne este mai ușor să discutăm, la cerc, despre ceea ce s-a întâmplat și să găsim împreună soluții.

Pentru că Educația Cosmică ne învață la tot pasul că fiecare problemă te poate conduce la o soluție, îți eliberează gândirea creativă și te conectează la… tot. Așa că discutăm diverse situații problematice pentru a ne gândi împreună cum anume ar fi putut… Gigel să acționeze mai bine, despre cum cel supărat de… Gigel ar putea, de acum, să ia lucrurile mai puțin personal, să se poziționeze mai ferm, etc. În situații de acest gen facem jocuri de rol, venim cu sugestii și ne amintim situații similare în care și noi am pățit la fel, în care am găsit soluții care au funcționat pentru noi…

Este evident că, în acest context, Gigel avea tendința să facă, până nu demult, cele mai multe greșeli din întreaga clasă. Atunci când se discutau, la cerc, situații tensionate, auzeai aproape în permanență numele lui. Și aproape niciodată numele altui copil. Copiii spuneau ce le-a făcut Gigel. Alți copii spuneau și ei că au pățit același lucru. Erau apoi alți copii care spuneau de ce nu e corect, sau sensibil, să procedezi așa . Alții încercau să înțeleagă de ce ar proceda cineva așa și-l sfătuiască pe Gigel (pe orice Gigel), în ce alt mod (mai constructiv) ar mai putea spune ce are el de spus. Așa… fără să doară.

Și îl consolau pe cel necăjit.

Uneori Gigel era reprezentat de o pernă. Alteori era ”jucat” de un copil.

Ei bine, a venit o vreme (nu a venit ea pur și simplu, vă povestesc cum)… o vreme în care, pe rând, unul câte unul, copiii au început să-și revendice faptele lui Gigel și să spună că ei au făcut. Și că le pare rău. Au început să ne povestească cum de s-a întâmplat să aibă o astfel de reacție. Să ne arate, astfel, că ceea ce părea nepăsare sau lipsă de grijă era doar o supărare mare și o alegere … nu tocmai potrivită de a reacționa. De aici, drumul către a găsi soluții a devenit mult mai simplu, mai curat, mai direct și mai onest. Reparațiile au început să se întâmple pe loc, imediat.

Hmmm… Gigel este lângă mine chiar acum, în timp ce scriu. Stă lângă mine și îngână ceva, supărat că nu mai este el personajul principal negativ și că însăși ideea de personaj negativ începe să-și piardă din sens.. Ce îngână?  ”Cică, imediat …”. ”Cică, totul se repară…”.”Cică toată lumea e fericită…”.

Sigur, Gigel, tu ai dreptate. Nu totul și nu imediat. Este greu să repari după ce lucrurile s-au dus la vale și, de la ceva ce începe, cel mai adesea, dintr-o neînțelegere a motivelor, reacțiilor și replicilor celuilalt, se ajunge să se spună lucruri grave, dureroase, care rănesc și lasă urme. Urme mai greu de șters cu care copiii rămân, adesea, și după ce discutăm cu toții. Cu care, uneori, copiii rămân chiar și după ce discută față în față cu cel care l-a rănit, în prezența unui mediator adult sau copil. Dar supărările trec, ușor-ușor. Cu timpul… și cu asigurarea că celălalt are intenții bune și că greșește (uneori destul de grav), ca fiecare dintre noi. Și că îi pasă, de fapt, de sentimentele tale; doar că, așa cum toți pățim, supărarea îi taie uneori accesul la propria toleranță, simpatie, empatie și grijă.

Cred însă că ceea ce este cel mai important este destinația noastră. Momentul acela în care vom putea să mergem cu toții prin clasă liniștiți că suntem într-un loc bun, cu oameni faini și că, atunci când ni se întâmplă ceva neplăcut/nedrept este bine să spunem cum simțim și să întrebăm ce s-a întâmplat în capătul celălalt de relație, așteptându-ne la lucruri bune unii de la ceilalți. Cu gândul că, cel mai probabil, nu vrea nimeni din clasă să ne facă rău. Că în mod sigur există o altă explicație.

Și spre acel moment ne îndreptăm cu fiecare alt moment în care înțelegem că la baza fiecărui conflict au fost două nevoi legitime, că poate ne-am grăbit să tragem unele concluzii cu privire la intențiile celuilalt. Că poate ne-am grăbit să-i atribuim o capacitatea de a ne ghici gândurile și nevoile cum poate numai părinții noștri au (sau au avut). Că poate un prieten bun poate fi un prieten bun chiar dacă trebuie să faci efortul să-i spui ce ai nevoie, ce intenții ai, cu gurița ta.

A venit o zi în care un copil a trebuit să audă de la toți colegii în ce fel au fost aceștia afectați de comportamentul lui. Nu se mai punea problema să folosim nume de cod, pentru că toată lumea știa exact ce s-a întâmplat și despre cine era vorba. Așa că fiecare din copiii afectați, direct sau indirect, i-au spus copilului în cauză cum anume îi afectează ceea ce face el și ce așteptări are de la el. ”Protagonistul” nostru, după ce a ascultat fiecare replică în parte, a spus, la final, că nu va mai face așa ceva. A fost un moment greu, dar necesar. La final i-am invitat pe copii, dacă simt să facă un gest față de cineva, să o facă. O fetiță s-a dus la copilul ”vinovat” și l-a îmbrățișat. A doua zi am adus în discuție situația și am întrebat, la cerc, cine a sesizat cât de greu a fost pentru copilul respectiv să asculte fiecare mesaj în parte. I-am întrebat pe copii cine a simțit cât de greu i-a fost. Și toți copiii, în mai puțin de o secundă, aveau mâinile sus. Le ridicaseră fără ezitare, fără să se (mai) gândească. După care… au ales să aibă curajul să-și asume și ei, la rândul lor, că despre ei este vorba. Și asta fără să fie întrebați.

Ușor-ușor, pe nesimțite, clasa noastră a devenit un loc mai bun. Un loc în care poți, din ce în ce mai mult, să fii tu. Cu bune și cu rele. În care să te poți simți conținut. În care să poți asculta lucruri grele pe care copiii ți le spun, știind că sunt adevărate, știind că e important să le asculți, chiar dacă greu, pentru că e important pentru ceilalți să ți le spună. Și pentru că știi că fiecare dintre ei, în timp ce îți spune, știe foarte bine cât îți este de greu să asculți, ce efort faci tu, ce curaj îți trebuie ca să poți să faci asta.

Adriana Bogdan, învățătoare Monterra, diplomă AMI 6-12 ani

About Adriana Bogdan (10 Articles)
Adriana Bogdan, profesor Montessori (pentru 6-12 ani), psiholog în formare în psihoterapie de grup (psihodramă). Sunt aici, la Monterra, alaturi de un grup de oameni foarte faini pentru a-i sprijini pe copii în a-și face o lume în care să se simtă fericiți împreună.

Comentarii

Adresa de e-mail nu va fi publicata.


*