Copilul Competent

Aici cresc Montessori

Pornind de la ideile Mariei Montessori, un secol mai tarziu, si-a facut loc in teoriile asupra cresterii copilului un nou concept si anume, copilul competent. A aparut prin Danemarca in 1995 intr-o carte cu acelasi titlu scrisa de Jasper Juul si a fost reluata in forta 10 ani mai tarziu de Naomi Aldort.

Ce spune aceasta paradigma? Copilul vine in lume echipat cu tot ce are nevoie pentru a supravietui, iar rolul parintilor este de a fi ghidul lui in aceasta aventura. Mai spune ca parintele are datoria sa observe si sa inteleaga copilul, sa fie langa el in mod empatic si sa ii permita sa faca propriile sale alegeri.

Acum mai multa vreme, Maria Montessori vorbea despre conceptul de minte absorbanta a copilului, de program genetic de invatare care, de exemplu, ii permite copilului ca, cu mijloace extrem de limitate si intr-un timp relativ scurt sa ajunga sa invete practic singur sa inteleaga si sa vorbeasca limba materna. Toti copii de pe tot globul fac acest lucru strabatand cam aceleasi etape si ajungand cam la aceleasi rezultate, indiferent daca parintele se preocupa sau nu de acest lucru, ceea e inseamna ca ei absorb pur si simplu aceste informatii din mediul inconjurator si au o sensibilitate speciala la stimuli legati de limbaj. Montessori arata convingator ce realizare extraordinara este aceasta si cum sta ca dovada pentru capacitatile extraordinare de care dispune copilul si care par sa se piarda in mod misterios imediat ce ajunge la scoala. De aici si ideea ei de a crea un program de educatie menit sa pastreze aceasta motivatie intrinseca pentru invatare si atractia naturala a copilului pentru descoperire si asimilare de lucruri noi.

Daca metoda Montessori se preocupa in principal de educarea copilului intr-un mediu organizat (gradinita, scoala)-desi exista parinti care practica aceasta metoda si acasa-, conceptul de copil competent se doreste a fi un ghid pentru parinti in construirea relatiei cu copilul, astfel incat sa constituie un suport pentru cresterea de copii independenti, autonomi, capabili sa faca propriile alegeri, in acord cu nevoile si interesele proprii; pe scurt, copii fericiti si impliniti.

Ce anume presupune acest model de crestere a copilului? As enumera cateva principii:

  • acceptare, respect, incredere, competenta  : copilul este o persoana si inca o persoana separata de parintele sau; copilul este o persoana diferita, cu propriile nevoi si interese, care dreptul la propria opinie si la propriile alegeri; este primul care stie de ce are nevoie si cum sa isi implineasca aceste nevoi si daca parintele nu se va pune foarte mult in calea lui, sunt sanse sa isi pastreze aceasta abilitate toata viata; de asemenea, intr-un cadru adecvat, copilul este capabil de auto-normare
  • comunicare adecvata : este datoria parintelui sa invete sa comunice in mod corect; ma refer, asa ca in cursul de comunicare; sau ca in comunicare terapeutica; cam ca la carte; sau macar sa incerce sa mearga in acesta directie, exersand regulile de baza; gasesc ca cresterea copiilor este o lectie zilnica despre comunicare; si gratis, pe deasupraJ
  •  recunoasterea si exprimarea emotiilor : din nou, este datoria parintelui sa fie ghidul copilului in lumea emotiilor; sa le numeasca, sa le identifice, sa arate copilului cum sa le faca fata in mod adecvat; evident, pentru a face asta trebuie ca mai intai sa fie el in contact cu propriile emotii si sa cunoasca metode de gestionare ale lor
  • autenticitate : parintele se straduie sa fie autentic in relatie; sa isi exprime cu onestitate si respect emotiile, sa se comporte conform propriilor convingeri,

Inainte insa de toate aceste principii, se afla hotararea parintelui de a porni pe aceasta cale, cu riscul (sau beneficiul) de a se confrunta cu propria copilarie, de a identifica furii si angoase adanc ingropate, de a se confrunta cu vocea parentala din capul propriu, dar si cu vocile la fel de reale si generatoare de anxietate ale celor din jur (“Sa vezi cum o sa ti se urce in cap in 2-3 ani”) – sau oare e de fapt aceeasi voce?, de a iesi in final, schimbat, din toata aceasta experienta.

Nu gasiti minunat de a profita de aceasta ocazie de crestere si nu gasiti ca e un adevarat privilegiu acela de insoti cresterea unei alte fiinte? Probabil ca dupa ceva luni de nopti nedormite perspectiva nu e asa de apetisanta.

Se poate observa ca acest mod de crestere a copilului va avea drept rezultat obtinerea unui atasament securizant, care, in opinia mea, este cel mai mare dar pe care il poate face parintele copilului sau.

Aceasta filosofie de crestere a copilului este in mod evident una profund umanista, care vede copilul ca o fiinta orientata spre crestere si dezvoltare, indreptata catre viata, capabila sa foloseasca in mod constructiv zestrea genetica si trangenerationala cu care vine in acesta lume.

Ca o consecinta fireasca, cresterea unui copil competent ca si metoda Montessori presupun renuntarea la mult indragitele pedepse si recompense.

Distribuie acest articol:

Facebook
LinkedIn