Întâlnirea unui viitor ”ghid Montessori” cu educația Montessori pentru școală

Citisem mult despre ce este educația Montessori. Citisem cărțile Mariei Montessori cu sufletul la gură, uitând că citeam într-o limba pe care, în mare, nu o cunoșteam. Dar ce mai conta… Voiam atât de mult să aflu ce are Maria Montessori de spus mai departe, ca aș fi învățat chiar și chineză. Mă uitam fascinată, mai fascinată ca oricând, la ghemulețul meu rupt din soare, care mergea fără abatere pe drumul ei, devenind tot mai minunată, arătând ochilor mei, tot mai pregătiți să vadă, ce are nevoie pentru a se desăvârși pe sine. Citeam perioadele de senzitivitate prin care trecea fetița mea, și-i ofeream combustibil pentru curiozitatea ei. Și o urmam, și ea creștea (cum altfel J ). Mă schimbasem enorm și eu, mă ”dădusem la foc mai mic”, ca sa pot să o urmez pe îndelete. Avea 3 ani când am aflat despre educația Montessori. Știam cumva că vârsta cu care mă potriveam cel mai bine (poate ceva din mine rămăsese la acea vârstă… :D) era cea de după 6 ani. Lucrasem ca psiholog cu copii de la 6 la 12 ani înainte, jobul visurilor mele (chiar dacă aproape voluntariat 😀 ). Și fetița mea se apropia și ea de vârsta aceasta… așa că m-am hotărât să o urmez pe ea, mai departe, să vedem unde duce Montessori”de după grădi”. Dar nu am apucat să citesc mai nimic din ce e Montessori despre școală înainte să facă fata mea 6 ani, înainte să fac eu cursul… Încă nu eram acolo.

Așa că m-am înscris la trainingul Montessori, lăsând să fie totul o surpriză. Și mi-am înscris și copila la școală, cam tot atunci. Și surprizele s-au ținut lanț.  Am realizat foarte repede că Educația Montessori primită de copii în școală este foarte diferită de cea oferită în grădiniță. Și-mi dau seama, a câta oară în plus, ce om incredibil a fost Maria Montessori.

Îți trebuie mult, mult din multe, pentru a putea cu adevărat să oferi o educație atât de diferită de cea pe care ai primit-o tu însuți. Să descoperi și să oferi o educație adresată cu adevărat copilului, creată să răspundă perfect nevoile copilului mic, pentru ca apoi să te desprinzi, din nou, semnificativ, de propria ta viziune de succes pentru a răspunde atât de flexibil schimbărilor celui pe care-l ajuți să crească. Educația Montessori de școală este o educație diferită nu doar de cea pe care am primi-o noi în școală, ci și de educația Montessori pentru grădiniță. O educație potrivită cu ceea ce este copilul la vârsta lui.O educație menită să dea copilului ajuns la 6 ani ce are nevoie ”aici și acum”, la vârsta de școală, ținând cu atâta grijă cont de ce și cum a învățat ”atunci și acolo”, la vârsta incredibilei învățări inconștiente.

Au fost trei momente în care am simțit cel mai intens și mai fericit diferențele. Primul a fost atunci când am ajuns la curs și am constatat cât de mult din tot ce învățam despre Montessori în școală era proiectat pentru grupuri, pentru a învăța în grup, folosind grupul ca resursă pentru fiecare copil în parte. Pentru că vorbim despre copii la o vârstă la care totul este despre ”a fi cu alții”. A fost ca și cum destinul îmi dădea chiar și mie un dar, sau mă adusese acolo unde era locul meu perfect, promițându-mi doar că e un loc grozav de bun, nu că-i așa un acasă perfect pentru mine.

Când am hotărât să merg către Montessori, am lăsat în urmă un alt drum foarte interesant, pe care apucasem deja, un drum plin de satisfacții și provocări. Un drum pe care nu l-aș fi abandonat pentru nimic în lume dacă nu aș fi simțit că e atât de important să merg pe cel nou. Lucram ca psiholog, pasionată de psihoterapia de grup, fascinată de psihodramă. Fascinată de rolul incredibil pe care un grup conținător și creativ îl poate avea pentru creșterea frumoasă a fiecărui membru al său. Și acum găsesc același lucru…pe noul drum. Găseam similitudini la tot pasul. Între ceea ce învățam la trainingul Montessori și ceea ce învățasem la cel de psihodramă. J.L.Moreno și Maria Montessori, doi italieni care mi-au atins viața profund, făcându-mă să sper că o voi putea și eu atinge pe a altora, pentru a-i ajuta să fie ceea ce pot fi ei cu adevărat (plus alte multe lucruri care vin din a fi și a face cu ceilalți…)

Mă gândeam, printre altele, la conceptele de ”co-conștient” și ”co-inconștient” din psihodramă….La ideea că tot ce se întâmplă în grup, toate lucrurile pe care fiecare membru în parte la aduce în grup, devin tezaurul conștient și inconștient al celorlalți, devin lucruri accesibile, într-un fel sau altul, tuturor –”hrănind”, în felul acesta, grupul. Hrănindu-l (în cazul educației Montessori) cu informația și entuziasmul primit de la profesor, transmis mai departe de un copil altor copii. Hrănind grupul cu ”AngryBirds” aduse la școală în gând, jucării în buzunar sau jocuri pe calculator reproduse în desene, sau, dimpotrivă, cu poveștile incredibile din timpuri greu de imaginat sau din locuri deosebit de exotice, povestite de un tată copilului lui și, prin el, oferite întregii clase… Hrănind grupul cu emoții trăite împreună, pe măsură ce copiii realizează, ușor-ușor, că au nevoie unul de altul pentru a crește frumos mai departe, că totul depinde de totul, în grup, că ceea ce faci împreună cu alții este mai valoros decât faptul că tu ai făcut lucruri grozave și le poți face…

Mediul Montessoride școală este unul în care nu poți izola sau nu te poți lăsa izolat fără ca acest lucru să afecteze pe fiecare copil în parte (emoțional și academic), un mediu în care contribuția pe care fiecare o aducem lumii – în a fi mai bună sau mai puțin bună – devine mai evidentă decât în societate ca ansamblu. Este un mediu în care a face ceva pentru binele colectiv devine o chestiune de bunăstare personală și a învăța ”cum să faci mai bine” este ceva la care se lucrează tot ”împreună”, așa cum împreună se lucrează în ariile academice ale învățării.

A venit, apoi, o altă revelație. Am fost invitată, ca mămică de copil nou venit într-o clasă de Montessori elementary (6-12 ani), la o ”Călătorie tăcută” prin fiecare din clasele din școala ei. De la clasele delicate și de o frumusețe mișcătoare a copiilor mai mici de 3 ani, la cele mult mai încărcate, și totuși ordonate, ale copiilor de 6-12, clar puși pe muncă, cu tăvițe perfect ordonate cu totul pus la îndemână lor… și, dintr-o dată, o clasă cu totul altfel. O clasă din care farmecul acela de poveste dispăruse, nu mai era clar, evident. După care farmecul a apărut brusc sub ochii mei, odată cu conștientizarea faptului că mă aflam într-un spațiu care semăna incredibil de tare cu camera fetei mele. Totul utilitar, ordinea nu prea mai conta, tone de hârtii, mari mai ales, cu proiecte nenumărate. Dezordinea micilor oameni de știință, colecționari, oameni prea ocupați ca să-și mai bată capul să pună lucrurile la loc sau… cu prea multe lucruri în lucru ca să le mai poți pune la loc fără un semnificativ efort.

Apoi… a treia”lovitură” plăcută adusă mie. Credința mea nemărginită în curiozitatea copiilor mă adusese în pragul în care credeam în mod naiv că numai ea, curiozitatea, poate să facă (mai mult sau mai puțin) ”toată treaba”. Că trebuie doar să-i permiți, să-i dai copilului ocazii să cunoască (să-i dai timp și să-i arăți lucruri) și el va face tot ce este necesar mai departe. Am conștientizat însă faptul că lucrurile nu se pot întâmpla atât de… de la sine.

Toți copiii din primul plan de dezvoltare (0 – 6 ani) au perioade senzitive, nu doar cei din Montessori. Toți copiii au perioade în care au o anume sarcină de dezvoltare pentru care fac cu plăcere orice efort, oricât de mare.

Cu toate astea, sunt rare situațiile în care mediul de acasă poate concura cu un mediuMontessori special pregătit pentru a oferi copiilor, atunci și acolo, ceea ce au ei nevoie pentru foamea de creștere, de dezvoltare, prin care trec.

Tot astfel, nu te poți aștepta ca un copil din planul doi de dezvoltare (așa cum numea Maria Montessori perioada de la 6 la 12 ani) să își satisfacă curiozitatea doar pentru că o are. Un copil care traversează planul doi de dezvoltare, un copil a cărui nevoie de ordine privește ordinea ideilor, are nevoie să fie ajutat să ajungă la această ordine într-un mod care nu e fundamental diferit de cel în care un copil mai mic obține ordinea externă.

Cineva îi arată copilului mic obiectul x și îl pune în locul y. Și astfel, copilul deprinde ușor-ușor ordinea lucrurilor. Copilul de la 6 la 12 ani este interesat să facă ordine în lumea ideilor. Și este un pic mai puțin la vedere cum fac alți oameni ordine in propria minte. Și nici nu este posibil ca altcineva să intre în mintea copilului, să facă ordine acolo prima oară, pentru a-i arăta copilului cum să facă el însuși mai departe. (Deși, de-a lungul istoriei, au existat destul de mulți adulți suficient de aroganți să creadă că acest lucru este posibil). Ordinea aceasta nouă, de care copilul este interesat și care va sta, de acum, în puterile lui, o poate face doar posesorul minții respective. Pentru asta interiorul copilului trebuie să conțină acele elemente de ordonat și este nevoie, într-un fel, să fie”invitat” în mintea oamenilor din jurul lui (dar și a celor ”dinaintea” lui) pentru a privi cum ordinea lucrurilor se așează acolo, și cum stau, și cât timp și cum se transformă în altceva…

Un copil al cărui rol în propria cunoaștere este recunoscut și acceptat, așa cum se întâmplă în Montessori, are nevoie să descopere lucruri despre el însuși, despre mintea sa, despre uitare și învățare, și să facă ordine în aceste lucruri astfel încât să le poată folosi. Are nevoie să descopere că se poate baza pe mintea proprie, dar numai în anumite condiții. Are nevoie să înțeleagă că uitarea este normală, și că mintea are nevoie să i se arate ce nu ar trebui să uite… Are nevoie să învețe despre sine și despre sine în raport cu ceilalți.

Astfel, într-o clasă Montessori, copilul poate ”învăța”, de exemplu, că perioadele în care se poate concentra cel mai bine sunt altele decât cele în care poate prietenul său cel mai bun. Sau poate înțelege că poate lucra foarte bine cu un anume coleg doar după ce le este foarte clar amândorura algoritmul de lucru, și nu înainte. Poate, tot astfel, afla că este mai ușor atunci când descoperă împreună cu un coleg cum se lucrează cu un material nou. Că este grozav să lucreze într-un grup mare la un anume gen de proiect, dar că la altele va trebui să refuze politicos colegii care vor să se alăture echipei lui restrânse.

Copiii din planul doi de dezvoltare au nevoie, adesea, să ”audă” cum gândește o altă persoană atunci când încearcă să rezolve o anumită problemă. Este benefic pentru el să vadă că este în regulă, uneori, să mergi pe căi eronate în rezolvarea problemelor.  Să învețe cum să se reîntoarcă nedescurajat înapoi și să reînceapă, azi sau în altă zi, încă o dată. Este util pentru el să vadă că și adulții, și copiii mai mari greșesc și sunt blânzi cu ei înșiși, și tratează acest lucru ca fiind natural. Că fiecare din oamenii curajoși care au făcut ceva pentru omenire au ”pățit” la fel…

Copii au nevoie sa audă gândurile oamenilor care sunt în jurul lor, dar și pe cele ale unor oameni care au trăit cu mult timp în urmă. Și acest lucru este posibil prin cărți, prin discuții cu oameni care știu din familie, din școală, dar și din afara acestora, societatea fiind un spațiu care ar fi nevoie să se deschidă pentru copiii de această vârstă. Și au nevoie ca noi, adulții din jurul lor, să ne asigurăm că au timp și sprijinul necesar să o facă.

Au nevoie să afle cum au descoperit oamenii că pământul se învârte și, mai departe, cum anume se învârte, și de ce se învârte, și ce consecințe există pe lume. Au nevoie să afle ce se află în lumea lucrurilor prea mici pentru a fi văzute, sau prea demult întâmplate pentru a fi privite în desfășurare.

Foarte adesea, copiii din acest plan de dezvoltare sunt interesați de lucruri pe care nu le pot cuprinde cu ochii. În plus, pentru că mintea acestui copilul este însetată de cunoaștere, pentru că vrea să știe totul despre totul, șă afle despre ordinea universului, să afle mai multe despre lucrurile complicate, pe care acum, datorită genialității Mariei Montessori, le putem oferi lor la vârste mici, trebuie să-i dăm ceva în plus, un mod în care învățarea lui, conștientă de acum, să poată fi organizată. Un mod care să-i permită să-și ofere toate provocările uriașe pentru care mintea lui este gata, nu doar provocările pe care i le dăm noi. De aceea noi, profesorii, sădim doar semințe ale cunoașterii, noi doar îl înfometăm pe copil mai mult. Noi încercăm să le dăm ceva ”apetisant”, și așteptăm ca ei să-șipună și mai mult pe platou. De aceea îi învățăm și cum să-și organizeze învățarea, cum să ia ce le dăm noi și să ”învețe să învețe” oricât de mult le permit puterile. Și mintea lor este într-o perioadă de grație și este în măsură să proceseze mult mai multă informație decât noi, adulții, am putea vreodată să-i oferim sau să-i pretindem să proceseze.

Pentru că un copil este însetat de ”lucruri mari”, și poate face ”lucruri mari”, și noi nu ne așteptăm de la el la mai puțin. Dar nu poți pretinde nimănui inspirație, entuziasm, depășirea așteptărilor noastre sau ale lui însuși.

Copilul trebuie să aibă propria învățare în mâinile lui și trebuie să știe ce să facă cu ea.

Pentru asta este important să lăsăm”goluri”….așa cum spunea Noica: ”Pui un verb – „cântă” – spune el, şi îndată se creează o serie de goluri: cine? din ce? cum? Ce adânc sens metafizic. Pui ceva şi creezi lipsuri. ”.

Și, așa cum spunea J. Kohn, un profesor bun, ca și un părinte bun, trebuie să aibă semne de dinți pe limbă.

Să lăsăm spații pe care să le umple el, pe care să învețe să le umple, să învețe să pornească în căutarea conținuturilor necesare lui.

Pentru asta pentru că este important să îi spunem copilului despre totul, dar nu ”totul despre totul”, ci doar esențialul, doar lucruri adevărate și doar atât cât să poată el merge mai departe în direcția cu adevărat importantă pentru el.

Și este important să fim cu toții conștienți (profesori, părinți, copii) că noi, adulții,în timp ce încercăm să garantăm copiilor libertatea de a cunoaște, ne așteptăm să o folosească pentru a face lucruri mari, ne așteptăm la mai mult decât de la orice alt copil, la orice altă vârstă, sau din școli în care învățarea este gestionată de adult. Pentru că am aflat cât de grozave sunt forțele lui, pentru că suntem acolo pentru a stimula, pentru a-l învăța cum să se implice responsabil în propria dezvoltare, conștient de acum. Să-l ajutăm să-și asume propria învățare, propriul traseu, propria formare. Așa cum spunea Maria Montessori, unui copil în planul doi de dezvoltare nu poți să-i dai mai puțin decât însuși universul.

Noi, profesorii, suntem doar ghizi, ghizi în primii pași din drumul său către cosmos, în drumul universului către mintea lor.

Noi, cum ar spune Noica, ”suntem mijlocitori între ei și ei înșiși. Suntem aici pentru a-i ajuta pe copii să facă/să caute/să inventeze și să se inventeze singuri, dar ….de această dată, să se ajute să cuprindă cu mintea lor atât de mult din univers cât le permite intervalul asta de vârstă, cel mai activ din punct de vedere intelectual, cel al învățării conștiente, un timp pentru făcut lucruri mari, cele mai mari, nesfârșite, infinite….

Dar, așa cum le spunem noi adesea copiilor, la sfârșitul câte unei ”povești Montessori”(și, sperăm, început al unei noi explorări personale ….)”Ar mai fi multe de spus, dar aceasta este o poveste pentru o altă zi…

Este o invitație pe care o adresăm vouă, părinților, de a explora mai departe lumea Montessori în care copilul dumneavoastră este invitat să fie el însuși.

Termenul pe care Asociația Montessori Internațională îl folosește, și nu întâmplător, pentru profesorul Montessori, este acela de ”Ghid Montessori”.

Adriana Bogdan, învățătoare Monterra

About Adriana Bogdan (9 Articles)

Adriana Bogdan, profesor Montessori (pentru 6-12 ani), psiholog în formare în psihoterapie de grup (psihodramă). Sunt aici, la Monterra, alaturi de un grup de oameni foarte faini pentru a-i sprijini pe copii în a-și face o lume în care să se simtă fericiți împreună.

Comentarii

Adresa de e-mail nu va fi publicata.


*