Importanța unui mediu care să permită mișcarea

Abilitatea de a se mișca și de controla mișcarea este una dintre cele mai importante achiziții ale copilulului în primii ani de viață. În cartea sa, ”Understanding the Human Being – The Importance of the First Three Years of Life”, Silvana Quattrocchi Montanaro precizează faptul că înțelegând ce se întâmplă cu el și prin ce etape trece îl putem susține în dobândirea acestui instrument esențial pentru supraviețuire (permite individului să ajungă oriunde își dorește dar și să se ferească de ceea ce îi poate dăuna). Progresul este extrem de rapid – în doar 12 luni se ajunge de la aproape nici o abilitate de a se mișca la una dintre cele mai dificile realizări: mesul în picioare – o calitate exclusiv umană deoarece suntem singurii care au dobândit echilibrul extrem de rafinat pe care îl necesită acest lucru, fără a mai fi nevoie de balansarea membrelor superioare pentru a echilibra corpul, dându-le astfel acestora libertatea de a efectua alte acțiuni.

Dezvoltarea mișcării se face trecând prin trei etape, fiecare dintre ele aducând cu sine noi provocări, etape ce se regăsesc și în cazul oricărei ființe vii: alunecarea, târârea și, în cele din urmă, mersul. Deplasarea în spațiu cu întreg corpul apropiat de sol este specifică reptilelor (chiar dacă au picioare, acestea sunt foarte scurte, insuficiente pentru a suporta greutatea întregului corp și sunt folosite predominant pentru a avansa). Deplasarea cu corpul și capul înălțate față de nivelul solului este tipică mamiferelor care merg în patru labe și le permite să fie mai rapide și să controleze o suprafață de terioriu mult mai mare. După acest tip de deplasare în patru labe dar înainte de postura umană (în două labe) se află tipul de mișcare caracteristic mamiferelor superioare (primatele), care sunt capabile să se ridice pe picioarele din spate, însă doar pentru perioade limitate de timp. Din această poziție se folosesc de membrele din față, acestea fiind diferite și putând funcționa asemenea unor mâini deși o observare mai atentă va evidenția marea diferență dată de degetul opozabil, cel care perimite oamenilor să realizeze mișcări extrem de complexe și rafinate.

Din aceste motive, chiar dacă abilitatea de a se mișca a unui nou născut este similară cu cea a unei reptile primitive, ea ar trebui recunoscută și susținută. Din păcate, afirmă dr. Montanaro, deși știința continuă să facă descoperiri remarcabile privitor la capacitățile extraordinare ale bebelușilor, copilul este înconjurat de un sistem organizat care îi limitează dezvoltarea motrică: leagăn, scaun de copil, haine incomode, cărucior, pătuțuri strâmte care limitează mișcările… în condițiile în care are nevoie să exerseze abilitățile nou dobândite.

Abordarea Montessori propune crearea unui mediu care să le permită mișcarea, considerând că decizia de a îi oferi copilului spațiu pentru a se mișca liber are impicații profunde atât pentru părinți cât și pentru copil, presupunând o viață de familie orientată spre colaborarea dintre membri familiei care locuiesc împreună. Interesul pentru lumea exterioară și bucuria mișcării determină copilul să își dorească să ajungă și să descopere diferite obiecte din exterior. Dr. Montanaro subliniază faptul că nu orice fel de mișcare va duce la dezvoltarea unui adult echilibrat, independent – a îi oferi copilului spațiu de manevră și doar atât nu este suficient. Este nevoie de activități concrete care să îl stimuleze în dezvoltarea sa, astfel încât abilitățile fizice să fie întotdeauna folosite în slujba/ folosul minții. Când se întâmplă acest lucru, activitățile îi produc copilului satisfacție, bucuria mișcării corpului în spațiu devine răspunsul unei dorințe interioare și stimulează dezvoltarea psihologică.

Amenajarea spațiului în prima parte a vieții presupune prezența unor lucruri alese cu grijă, având în vedere noile sale abilități fizice și fără a îi ridica probleme insurmontabile, dimpotrivă: rezultatele pozitive susțin dezvoltarea copilului și îi vor arăta că ”se poate”, ”poți să o faci”. De exemplu: obiecte pe care să se poată sprijini atunci când se ridică sau o minge colorată aleasă special suficient de mică astfel încât copilul să o poată apuca și ține cu ușurință.

De asemenea, limitarea spațiului înseamnă și limitarea creșterii în plan afectiv. Libertatea de mișcare îi oferă copilului ocazia de a învăța despre relațiile dintre oameni, de a observa cum interacționează aceștia, lucrând alături de ei în loc să fie ținut în brațele lor. Orice ființă ținută în permanență în brațe devine în cele din urmă prizoniera acestei relații în care amândoi parenerii pierd ocazia să continue să crească într-un mod care să le permită îmbogățirea relației. Atingerea echilibrului în două picioare și învățarea mersului înseamnă că cel mic poate realiza diferite activități alături de un adult, activități cotidiene care îl pot susține în procesul de câștigare a independenței – de aici și aria curriculară de viață practică.

Adulții adesea nu acceptă cu ușurință un astfel de mediu, fiind influențați de două prejudecăți:

1. Copiii mici nu au abilitatea de a își controla mișcările, astfel încât prea multă libertate în această privință îi expune unui risc inacceptabil

Copilul care are libertate de mișcare devine conștient de poziția propriului corp în spațiu, fiind atent când exersează noi mișcări. În plus, dorindu-și să își perfecționeze abilitățile motrice este interesat să asculte sfatul și explicațiile unui adult – apare astfel o relație de încredere reciprocă în care adultul arată respect față de nevoia lui interioară iar copilul apelează la dorința părintelui de a  oferi ghidare și oportunități în vederea dezvoltării personale.

2. Copiii sunt incapabili să respecte mediul înconjurător, astfel încât părinții sunt nevoiți să protejeze lucrurile de comportamentul lor destructiv

Aici apare un paradox: cu cât devine mai stăpân pe propriile mișcări, cu atât i se limitează copilului mai mult acțiunile – tendința fiind de a îi îndruma către activități fără un scop real. În loc de a îi permite utilizarea obiectelor reale în mediul real, oferindu-i astfel ocazia să exerseze folosirea lor, i se oferă jucării care îi țin departe de experiențele concrete. Copilul învață astfel rapid că adultul nu are încredere în el, în abilitățile și dorința lui de a participa la activitățile familiei sau ale comunității.

Ambele laturi pierd în acest mod. Copiii pierd ocazia de a își atinge adevăratul potențial și de a dezvolta o conexiune armonioasă minte-corp. La rândul lor, adulții pierd oportunitatea de a construi o relație îmbogățită alături de colaboratorii lor entuziaști și bucuria de a vedea aceste ființe umane crescând zi de zi datorită susținerii lor și devenind un om pe deplin dezvoltat, complet.

Alina F.

————————–
Sursă: ”Understanding the Human Being – The Importance of the First Three Years of Life” – Silvana Quattrocchi Montanaro

About Alina Fekete (96 Articles)
Specialist în design și comunicare. Cel mai important rol este însă cel de părinte - alături de cei doi copii ai mei descopăr lumea fascinantă care ne înconjoară.

1 Trackbacks & Pingbacks

  1. Mișcarea în metoda Montessori - Grădinița Monterra

Comentarii

Adresa de e-mail nu va fi publicata.


*