Echipa Monterra: Monica Ciobotaru

Monica Ciobotaru este educatoare la Monterra de 2 ani. Grupa ei, Grupa Anemonelor este o comunitate minunată de copii cu vârstele cuprinse între 1 an şi 3 luni şi 3 ani.

Pasiunea pentru educaţie şi pedagogie îi îmbogăţeşte viaţa şi îi aduce multe bucurii zi de zi.

„Copiii sunt fiinţe minunate. Să ai ocazia să trăieşti alături de ei, ca părinte sau/şi ca educator, este o oportunitate preţioasă de învăţare, de redescoperire a sinelui, îţi îmbogăţeşte viaţa şi te pune în slujba unei alte vieţi chiar de la momentul începerii ei. Este un lucru înălţător, dar care aduce cu sine şi o uriaşă responsabilitate pentru că noi, adulţii din viaţa copiilor noştri, avem puterea de a valorifica potenţialul existent încă de la naştere sau, din contra, de a înfrâna şi limita acest potenţial.” – Mona

Pentru acest interviu, am vrut să aflu mai multe lucruri despre Mona, un om care are mereu poveşti haioase de împărtăşit din care atât putem să învăţăm din ele, dar care ne şi aduc zâmbetul pe buze

Ana: Sunt curioasă, pentru tine pedagogia a fost o pasiune dintotdeauna?

Mona: O poveste foarte frumoasă stă în spatele ajungerii mele la Monterra. În timpul cursului de formare ca educatoare am cunoscut-o pe Anca Trifu care venise cu Nichita (pe atunci un bebeluş de câteva luni) la sesiunile de observare din cadrul cursului. Ne-am văzut, ne-am plăcut, Anca mi-a telefonat şi m-a întrebat dacă m-ar interesa să mă alătur echipei Monterra şi să deschidem împreună o grupa mini. Zis şi făcut. Într-o lună de zile de la discuţia telefonică, mă jucam în curte cu primii 5 copii ai Grupei Anemonelor.

Ana: Care sunt provocările cu care te întâlneşti zilnic?

Mona: Cred că sunt similare cu ale oricărei mame cu doi copii de lăsat dimineaţa la şcoală la timp, ajuns la serviciu la timp (şi fresh!).

La clasă provocările cele mai mari sunt cu copiii şi cu părinţii noi, până se relaxează şi se dau pe brazdă. Lucrul acesta se întâmplă de obicei după ce capătă încredere în noi, adulţii, şi în comunitate.

O altă provocare majoră este să sprijini părintele cu calm şi cu tact atunci când copilul său plânge foate tare şi se agaţă de piciorul lui, implorându-l cu lacrimi de crocodil să nu plece, să nu-l lase la grădiniţă. Îmi vine uneori greu să-i explic mamei sau tatălui că e în regulă să plece la serviciu chiar dacă cel mic plânge. Cel mai probabil se va linişti în câteva clipe după un simplu spălat pe mâini cu muuuuultă spumă. La vârsta asta apa face miracole şi alină supărarea.

Nu am parte zilnic de aşa ceva (mulţumesc, Doamne!), dar momentele de plâns în grup, fiecare cu motivul lui, constituie iarăşi o provocare, pentru că nu ştii unde să te duci mai întâi şi în câte bucăţi să te împarţi. De obicei aceste crize generale sunt uşor de „manipulat” cu ajutorul unui moment muzical spontan. Pur şi simplu te apuci şi cânţi ceva, apoi, ca printr-o minune, observi cum toţi copiii se opresc şi te privesc nedumeriţi, cu ochii mari, în lacrimi, iar dacă în momentul ăla nu te bufneşte pe tine plânsul de emoţie şi reuşeşti să mergi mai departe cu cântatul, în câteva minute ai o clasă învăluită în linişte şi armonie.

Ana: Ce pasiuni ai şi care sunt lucrurile care îţi aduc bucurie sufletească?

Mona: Cea mai recentă pasiune descoperită ar fi baletul. Stai, de fapt am formulat greşit. Baletul a fost dintotdeauna o mare pasiune a mea, doar că abia acum, la cei aproape 37 de ani, m-am şi apucat de el. Pare o nebunie, dar să nu crezi că fac performanţă.  Merg de două ori pe săptămână la cursuri, seara târziu, noroc  că e lângă casă, dar îmi place la nebunie.

Cărţile, filmele, ciocolata şi pastelurile sunt alte lucruri care-mi aduc armonie în viaţă. Mi-aş dori să ajung mai des la teatru, la concerte, la expoziţii, dar din păcate, timpul nu-i întotdeauna de partea mea.

Preţuiesc timpul petrecut cu familia mea, ne place să călătorim împreună, îi luăm pe copii cu noi peste tot, indiferent de distanţele parcurse cu maşina. La ultima vacanţă, kilometrajul ne-a arătat 5.000 km când am parcat în faţa casei.  Mă rog, şi lor le place să vină cu noi peste tot, iar eu mă bucur nespus de acest tratament preferenţial, acum, cât suntem pe lista celor cu care doresc să-şi petreacă vacanţele. Timpul trece atât de repede (zici că se antrenează pentru Olimpiadă!) încât sunt conştientă că va veni o zi în care aceiaşi copii care acum se supără şi sunt trişti când o dată pe an ne permitem şi noi luxul de a evada câteva zile numai în formulă de cuplu, vor strâmba din nas şi-şi vor da ochii peste cap când vor afla că iar pleacă cu mama şi cu tata la mare.

Schiul şi snowboardul îmi oferă adrenalina de care am uneori nevoie ca să n-o iau razna când ţi-e lumea mai dragă.

Ana: Cum este o zi lucrătoare pentru tine? Ce bucurii colectionezi săptămânal? Ai schimba ceva la meseria pe care ţi-ai ales-o?

Mona: În esenţă, zilele sunt previzibile, copiii de vârsta aceasta (1-3 ani) fiind mari amatori de rutină şi ordine. Vin la grădi, îi întâmpin pe copii, luăm micul dejun împreună, apoi intrăm cu toţii în vârtejul zilei şi al prezentărilor de materiale, cântăm, ieşim afară, servim prânzul, îi pregătim pentru somn, moment în care eu mă retrag de la clasa şi mă ocup de treburile care ţin de management-ul clasei, discuţii cu părinţii, e-mailuri, şedinţe, etc.

În săculeţul meu cu bucurii aş pune fiecare zâmbet oferit şi fiecare îmbrăţişare primită din partea copiilor. Aş mai pune momentele acelea de lucru intens, de concentrare şi implicare maximă din partea copiilor. Sau când observ că prichindeii de 2-3 ani sunt capabili să fie independenţi, să se organizeze singuri în mediul pregătit şi să transporte, printr-un efort colectiv, mesele şi scaunele pentru a aşeza masa pentru prânz pentru întreaga clasă. Când îi văd că lucrează şi se descurcă de parcă nici n-aş fi acolo.

Fiecare reuşită obţinută de copii, fiecare gest frumos, empatic, tandru, pornit dintr-un impuls necondiţionat,  fiecare „perlă” rostită cu candoare şi sinceritate de ei, toate astea n-au cum să treacă neobservate şi să nu-mi aşeze pe chip un zâmbet larg. Acelaşi impact îl au şi aprecierile venite din partea părinţilor, mulţumirile lor, când îmi mărturisesc cu emoţie în glas că fac o treaba minunată şi că se simt norocoşi că sunt educatorul copilului lor.

Referitor la întrebarea ta despre schimbare… este o întrebare foarte dificilă… Eu lucrez cu copii mici, n-aş schimba nimic la ei, sunt perfecţi aşa cum sunt. Uneori mi-aş dori să plângă mai puţin sau măcar mai încet…

Ana: Când erai copil sigur te-ai gândit la cariera ta. Care erau meseriile pe care ţi le imaginai, pe care ţi le doreai?

Mona: Prima meserie de care-mi amintesc că vorbeam cu mândrie a fost cea de poliţistă. Da, copil fiind, mi-am dorit foarte mult să devin poliţistă, spre teroarea familiei, mai ales a mamei mele care probabil că-şi dorea un domeniu mai paşnic pentru mine. Apoi, am cochetat, pe rând cu profesii precum gimnastă de performanţă, psiholog, avocat, dar niciodată profesoară sau educatoare. Ca să vezi cum rade viaţa de tine atunci când îţi faci planuri în copilărie.

Ana: Sunt curioasă dacă te vezi lucrând în acelaşi domeniu peste 2-3 ani.

Mona: Eu zic că da, dar cine ştie ce-mi rezervă viitorul? Am învăţat să iau lucrurile aşa cum le mai şi aranjează Universul, să nu mai încerc să controlez chiar totul (eu fiind omul controlului şi al planificărilor).

Viaţa e plină de surprize şi de provocări la tot pasul, depinde doar de mine dacă-mi deschid braţele şi le accept invitaţia de a se materializa. În adolescenţă şi în my 20’s ca să zic aşa, aveam tendinţa să stau în zona mea de confort şi cu greu reuşeam să mă mobilizez să ies de acolo. Acum deviza mea este „simte frica şi fă-o oricum!

În încheierea acestui articol, las gândurile educatoarei Monterra, Monica Ciobotaru: “Copilul, cu imensul lui potenţial fizic şi intelectual, este un miracol, care stă înaintea noastră, reprezentând calea spre un viitor mai bun, spre progres. Aşa cum spunea şi Maria Montessori, dacă vrem să schimbăm viitorul, să ne îndreptăm atenţia spre copii.

Ana-Maria Gălețeanu, asistent Școala după Școală

About Ana-Maria Gălețeanu (3 Articles)
Sunt asistentă la Şcoala după Şcoală şi lucrez alături de copii cu entuziasm şi dorinţă de cunoaştere. Sunt mereu cu zâmbetul pe buze şi în fiecare zi mă las uimită şi încântată de copii.

Comentarii

Adresa de e-mail nu va fi publicata.


*