Despre pedepse si limite

Pentru unii din adepţii relaţionării moderne cu copilul, dintr-o poziţie asertivă şi care nu presupune aplicarea reţetei clasice de pedepse şi recompense, o mare dilemă se poate naşte: dacă nu sunt/nu vreau să fiu într-o poziţie de autoritate [cel puţin nu făţişă] şi nu vreau să aplic pedepse copilului, atunci cum îl disciplinez? Se poate naşte în acelaşi timp şi fermecătoarea iluzie că copilul se va disciplina singur, privind în mediul social şi la părinţi, dacă se poate fără nicio intervenţie activa din partea părintelui său a oricărei alte figure de autoritate, ca de exemplu educatorul; acest lucru s-ar putea întâmpla în cazul copiilor excesiv de conştiincioşi sau prin disciplinare forţată în grupul de socializare, lucru nu foarte recomandabil. Pare aici ca părintele se afla în periculoasă ipostaza de a ajunge să fie excesiv de permisiv cu copilul, în dorinţa sa foarte mare de a evita cu orice prêt o poziţie de autoritate pe care o asociază mult prea mult cu pentru unii cunoscutele “eu te-am făcut, eu te omor” sau “e casa mea, faci cum zic eu”. Aşa că o să zic cu gura plină: este în regulă să te afli într-o poziţie de autoritate faţă de copil, mai ales că –nu e aşa?, este exact poziţia naturală părinte-copil în care copilul se aşteaptă să fie protejat, să fie în siguranţă. În momentul în care facem orice să ne debarasăm de responsabilitatea noastră în relaţie şi predăm puterea copilului, asta nu poate avea decât consecinţe negative, punând copilul în situaţia confuză de a se descurca singur, la un moment în care acest lucru nu e încă posibil.

Pentru a se dezvolta armonios şi a deveni independent, copilul are nevoie în primul rând  să se simtă în siguranţă, să se simtă acceptat, iubit şi valoros el ca persoană şi în al doilea rând să ştie care sunt regulile de funcţionare a lumii, de convieţuire în societate. Aceste reguli mai poartă şi nesuferitul nume de limite. Nu cred că stilul democrat de parentare ar trebui să fie un scop în sine, aşa cum n-ar trebui să fie nici cel autoritar şi nici cel permisiv. Cred că este nevoie de toate aceste atitudini în relaţia cu copilul şi probabil pentru o bună relaţie ar fi recomandat să predomine cel democrat, adică cel în care părintele explica copilului regulile şi deciziile şi comportamentele pentru a-I oferi şansa de a înţelege şi de a putea dezvolta în viitor raţionamente şi comportamente asemănătoare.  Însă de la caz la caz şi de la copil la copil, poate fi nevoie fie de un stil mai ferm [mai ales pentru copiii care văd în încălcarea limitelor un sport deosebit de amuzant, putând ajunge prin aceasta să se pună în pericol] fie de unstil mult mai blând [aş vedea aici copiii cu un temperament excesiv de timid, foarte sensibili care nu au nevoie de prea multe întăriri în a respecta regulile, dar au nevoie de multe permisiuni de a se exprima şi de a-şi afirma nevoile şi dorinţele]. În acelaşi timp, orice copil poate trece prin perioade de mare rebeliune sau de mare sensibilitate, deci nu a-şi arunca la gunoi posibilitatea unei excesive autorităţi sau permisiuni. Totodată consider că insistenţa foarte mare din partea părintelui de a se afla musai în stilul parental corect- să zicem cel democrat- poate duce la o artificialitate în relaţia cu copilul. Atunci când ne cenzuram la maxim comportamentele, emoţiile şi reacţiile, tindem să devenim o păpuşă care spune nişte lucruri frumoase şi corecte “ca la carte” însă ajungem să nu mai fim în relaţie pentru că de fapt nu ne mai exprimam pe noi; aceasta nu e însă o invitaţie la a ne lăsa liberă furia şi a năvăli cu ea asupra copilului [putem să rezervăm acest comportament terapeutului]

Secretul relaţiei cu copilul mi se pare că nu se afla în stilul parental cât în stilul de comunicare- ca de altfel în orice altă relaţie între două fiinţe umane. Şi aici vobesc despre comunicarea asertivă. Ce înseamnă a comunica asertiv? Înseamnă a vorbi despre tine, la persona întâi. Înseamnă a spune în mod respectuos celuilalt despre ce anume te deranjează/îţi place/ţi-ai dori. Înseamnă în acelaşi timp a pune limite. Exemplu: “Mă deranjează când mă tragi de păr, te rog să te opreşti acum. Dacă continui, te voi da jos din braţe” [spre deosebire de: dacă o iubeşti pe mami, nu o mai tragi de păr sau: hai mai iubire nu mă mai trage de păr] . Asertiv este însă şi: “Sunt atât de furioasă acum, că îmi vine să sparg ceva. Nu pot vorbi cu tine despre asta acum”. Din perspectiva mea, cam toate cărţile despre educaţia copilului sunt în esenţe nişte lungi training-uri de comunicare asertivă. Este la fel de adevărat că pentru a putea comunica asertiv este nevoie de un adult integrat, însă în acelaşi timp văd comunicarea asertivă ca pe o limbă străină care poate fi învăţată în mod mecanic până la un anumit punct, pe principiul comportamentul poate modela cogniţia.

Şi iată că ne apropiem de răspunsul la întrebarea dacă nu mai aplicăm pedepse, cum punem limite. Simplu, în mod asertiv. Sunt probabil déjà enervantă şi de fapt nimic nu e simplu în toată teoria asta mai ales când juniorul tocmai l-a lovit încă o dată cu lingura în cap pe ăla mic în ciuda asertivităţii noastre spumoase şi elegante. Probabil că e momentul pentru o extragere autoritară a obiectului criminal din mâna agresorului. După care se recomanda aplicarea unei doze excesive de blândeţe şi permisivitate asupra ranitului urlător.

Dar care este diferenţa între pedeapsă şi limita. Cea mai mare diferenţă din punctul meu de vedere este aceea că limita nu are niciodată scopul de a umili în vreun fel copilul, de a-l face să se simtă vinovat şi ruşinat de ceea ce a făcut. Scopul limitei este de a preveni repetarea comportamentului nedorit şi în mod ideal internalizarea de către copil a necesităţii comportamentului dezirabil. De aceea de obicei sunt însoţite de plictisitoare explicaţii şi detalieri care e bine să nu fie o formă deghizată de morală ci mai degrabă o mostră de gândire critică şi raţionament stralucitor.

Limita poate fi:

  • O consecinţă naturală a acţiunii copilului
  • O consecinţă care are legătură cu acţiunea copilului pe care părintele nu o considera acceptabilă
  • O regulă de bună purtare în societate

Limitele trebuie să fie cunoscute copilului dinainte, în sensul în care acesta poate aprecia dacă doreşte să îşi ia riscul de a suporta consecinţele faptelor sale. Limitele trebuie să fie rezonabile, pe măsură gravitaţii faptei şi să se poată implementa în practică.

“Dacă nu îmi dai iphone-ul acum, nu te mai joci niciodată pe el” nu pare să aibă şanse de a fi pusă în practică. După cum vedeţi, limitele sunt de asemenea extrem de personale şi legate foarte mult de practicile fiecărei familii. Există şi aici necesitatea unei autoeducări în a nu exagera în a pune limite sau a alege să pui prea puţine limite.

Şi acum nişte exemple pentru edificare: Copilul sparge vaza preferată din greşeală în timpul activităţilor sale normale. Pedeapsa: Stai în camera ta singur o oră să te gândeşti la ce ai făcut. Limită: nu e necesară, după cum ziceam a fost o greşeală şi după cum ştim oricine poate să greşească. Dacă se repeta foarte des, poate fi o problemă de atenţie, de coordonare sau de lipsa de limita în ceea ce priveşte tipurile de jocuri acceptate în preajma vazelor preţioase; sau vazele preţioase ar trebui să stea într-un loc mai sigur. Există totuşi consecinţe: părintele probabil va fi supărat că a pierdut un lucru important pentru el şi probabil va comunica acest lucru copilului. Copilul poate fi invitat să ajute la strângerea rămăşiţelor vazei.

Copilul nu şi-a făcut tema la matematică.

Pedeapsa: 1. nu are voie la televizor o săptămână [în ce fel îl va ajuta asta să îşi facă temele?] 2. Va primi o notă mică [nota reflecta în general nivelul de cunoştinţe; dacă nu şi-a făcut tema, înseamnă că de fapt nu ştim care este nivelul cunoştinţelor copilului; ar fi nevoie – ştiinţific vorbind – de un test pentru a determina asta]

Limită: 1. Timp de o săptămână îmi vei arăta în fiecare seară temele făcute la matematica 2. Va fi mustrat [sperăm într-un mod asertiv] de către profesor şi e posibil să fie invitat să rezolve nişte exerciţii asemănătoare cu cele din tema. La o extremă a creativităţii, va găsi atât de interesante şi amuzante respectivele exerciţii încât data viitoare va face tema din proprie iniţiativă cu maxim de curiozitate [se întâmplă în FinlandaJ] 3. Va scrie un eseu pe tema “de ce nu-mi place să fac temele la matematică”, iar părintele un altul pe tema “de ce vreau să îţi faci temele la matematică” şi le vor citi reciproc [glumesc, dar probabil o astfel de conversaţie ar fi necesar să aibă loc pentru a evita pe viitor repetarea aplicării limitelor de mai sus; plus vreau să vă arăt ce amuzant poate fi să pui limite]

Copilul scoate limba la ceilalţi în timp ce luaţi masa la McDonalds. Pedeapsa: nu mai primeşte de mâncare. [într-o anumită măsură benefică pentru sănătatea luiJ, dar fără legătură cu acţiunea] Limită: 1. dacă continui să faci asta, vom pleca imediat acasă [dacă nu te poţi comporta civilizat în societate, atunci nu poţi să fii în societate] 2. [varianta neserioasă] Observ că te plictiseşti, te rog să te joci cu fratele tău de-a scosul limbii.

În ce privinţe ar fi foarte bine să nu existe limite sau cu alte cuvinte în ce privinţe limitele de stabilit sunt în sarcina copilului, nu a părintelui. Ce veste bună, nu e aşa? Să mai muncească şi alţii la limitele astea.

Copilul ar trebui să fie lăsat a fi responsabil pentru:

  •  simţurile sale: să decidă ce are gust bun ce are gust rău, ce sunete îi plac, ce culori îi plac
  •  emoţiile sale: să aibă permisiunea să se simtă trist sau fericit, să nu îi fie negate trăirile
  •  nevoile sale: să decidă când îi e foame, când îi e sete, somn, când doreşte apropiere când distanţa

Încurajarea acestor responsabilităţi duce la crearea a ceea ce Juul numeşte limbaj personal, pe care de fapt copilul îl are încă de la naştere, dar care ulterior este înnăbuşit de cerinţele părinţilor de a se conforma imaginii lor despre cum ar trebui să fie un copil. Limbajul personal se exprimă astfel “Eu vreau să…. Eu simt…Eu am nevoie să….” Limbajul personal permite copilului să îşi păstreze integritatea şi să pună propriile limite fără să le încalce pe ale altora. Bebeluşii şi copiii mici vin echipaţi cu propriul lor limbaj personal:

  •  când nu le e foame întorc capul de la sân sau regurgitează
  •  dacă le e frig sau cald, dacă sunt uzi, se agită sau plâng
  •  se apropie în mod natural de oamenii de care sunt atraşi şi îi resping pe cei care nu le plac
  •  aleg haine care reflectă starea lor de spirit şi nu vremea de afară,

şi dacă nu le sunt încălcate limitele în mod repetat [ hrănire forţată, îmbrăcare exagerată, impunere de emoţii corecte social] îşi pastreza competenta de a transmite ceea ce au nevoie şi ceea ce vor. Desconsiderarea competenţei copilului duce în fapt la pierderea ei şi la pericolul ca copilul să coopereze cu adultul cu încălcarea siguranţei sale fizice sau psihice.

Funny thing, iată că aflăm că, de fapt, asertivitatea asta este de fapt un limbaj personal cu care ne naştem, dar cei mai mulţi dintre noi îl uităm întrucât limbajul acceptat social pare a fi special gândit, implementat şi controlat să vină în încălcarea şi desconsiderarea fiecărei nevoi personale arătate mai sus. Limbă străină e de fapt limba maternă demult uitataJ

În concluzie, părintele trebuie să ia anumite decizii pentru copil şi în acelaşi timp poate învăţa copilul despre cum se iau deciziile, acordându-i o posibilitate de alegere în chestiunile ce îl privesc direct şi personal şi ghidându-l în acest proces.

Unele din aceste decizii se referă şi la limite, esenţiale atât pentru siguranţă, cât şi pentru dezvoltarea independenţei copilului. Ce facem atunci când copilul insista să tot testeze limitele? Ce subiect interesant, nu?

About Ramona Oros (15 Articles)
Fondator Monterra Psiholog si psihoterapeut Consider ca educatia este esentiala in dezvoltarea fiintei umane si in special educatia la varstele mici este cea care modeleaza si formeaza viitorul adult. Cred ca putem creste impreuna copii fericiti si impliniti.

Comentarii

Adresa de e-mail nu va fi publicata.


*